Biserica Greco-Catolica din Salaj intre 1700-1918 (I)

Magazin Salajean 19 octombrie 2009 0

Biserica Greco-Catolica din Salaj intre 1700-1918 (I)

In Transilvania , romanii reprezentau majoritatea populatiei si cei mai vechi locuitorii ai provinciei in pofida cuceririi maghiare (secolele X-XII), a transformarii in principat autonom sub suzeranitate otomana (1541) si a instaurarii dominatiei habsburgice (1699). Din timpuri stravechi, romanii din Transilvania, printre care si cei din Salaj, si-au cladit lacasuri de cult si au trait in legea crestineasca ortodoxa. Natiunile privilegiate i-au exclus sistematic pe romani din viata politica si religioasa a statului, aducandu-i la situatia de tolerati sau admisi. Religia ortodoxa nu a fost considerata recepta (nerecunoscuta) in raport cu cea catolica , careia, dupa Reforma, i s-a adaugat si cele calvina, luterana si unitariana.

Instaurarea stapanirii habsburgice in Transilvania nu aduce in aparenta prea mari modificari in sistemul politic al principatului. Diploma Leopoldina din 1691, actul fundamental al organizarii provinciei in noile conditii, mentine regimul celor trei natiuni (maghiara, saseasca si secuiasca) si patru religii recepte (catolica, reformata, evanghelica si unitariana), cu excluderea majoritatii romanesti de la reprezentarea in dieta, din functiile administrative si juridice. Religia ortodoxa nu e acceptata. Cautind insa un echilibru favorabil puterii centrale, prin Contrareforma, in cadrul mai larg al telurilor sale sud-est europene, Imperiul austriac urmareste sa modifice raporturile religioase in favoarea catolicismului, componenta politica a sistemului constitutional transilvanean. Cauzele acestui efort sunt in primul rand laice si nu religioase, deoarece intarirea catolicismului insemna totodata si consolidarea noului regim. Habsburgii aveau nevoie de un sprijin politic si religios mai mare decat putea sa-i ofere foarte redusa minoritate catolica. In acest scop era nevoie nu numai sa fie intarit catolicismul, ci si sa fie redus rolul calvinismului maghiar si sa fie diminuat numarul ortodocsilor.

Prin urmare, la propunerea iezuitilor, Curtea de la Viena concepu planul maret de a converti la catolicism masele de romani ortodocsi. Promitandu-se preotimii romane , care se afla intr-o stare asemanatoare iobagimii , egalitatea cu preotii catolici si bisericii ortodoxe drepturi egale cu ale confesiunilor recepte , curtea de la Viena si iezuitii socoteau succesul asigurat. Prin aceasta a doua Diploma Leopoldina a Unirii, Curtea din Viena promitea nu numai avantaje economice si culturale pentru cler si romanii care aderau la noua biserica, dar si recunoasterea tuturor romanilor intre stari si eliminarea definitiva a statutului medieval de acceptati sau tolerati. Se deschidea astfel perspectiva si pentru romani de a face parte din natiunile politice, de a intra in cadrele constitutiei tarii. Se puneau in lumina avantajele laice ale Unirii: recunoasterea noii biserici ca oficiala, ridicarea clerului roman la egalitate cu clerul celorlalte confesiuni, egalitatea mirenilor cu grupurile corespunzatoare din rindul privilegiatilor, foloasele culturale etc.

In gandul initiatorilor, Unirea de la 1697-1700 era o cale de ridicare a poporului roman din Transilvania din starea lui ramasa in urma si asuprita. Clerul roman a acceptat unirea religioasa prin Diploma Leopoldina din motive sociale si politice, fiind riguros atent la aspectul pur religios al Unirii si la pastrarea ritului oriental. Prin demersurile initiate de episcopul Teofil Seremi ( 1692-1697) si cele ale urmasului sau Atanasie Anghel (1698-1713) s-a realizat unirea cu Biserica Romei. La sinodul protopopesc din 5 septembrie 1700, tinut la Alba-Iulia pentru a hotari unirea cu biserica Romei au participat printre cei 54 de protopopi si 1563 de preoti de pe tot cuprinsul Ardealului si 3 protopopi din Salaj : Simion din Saranad cu 10 preoti, Andrei din Simleu cu 24 de preoti si Simeon din Basesti insotit de 40 de preoti .

Trecerea la biserica greco-catolica nu s-a facut usor, nici in Salaj, in pofida unor neinsemnate deosebiri fata de ortodocsi in savarsirea slujbelor religioase. Secolul al XVIII-lea a fost unul dominat de luptele confesionale dintre ortodocsi si uniti , dublate de neacordarea drepturilor promise de autoritatiile austriece prin Diploma Unirii si de opozitia starilor privilegiate in frunte cu nobilimea maghiara care considerau cererile romanilor neintemeiate. Intreg arealul Tarii Silvaniei va fi cuprins de framantarile rascoalei curutilor, culminand, aici, cu luptele de la Simleu si Jibou (1705) si, la fel, de luptele confesionale. Inca din primii ani dupa semnarea actului Unirii, populatia Salajului a imbratisat uniatia in proportie de 40%, in pofida ortodocsilor instigati de nobilul Gavril Nagyszegi, originar din Domnin, care sprijinit de preotimea din Fagaras si Brasov ameninta ca va trece cu coreligionarii lui in Muntenia, insa isi va pierde viata in temnitele Sibiului, dupa ce se facuse purtatorul de cuvant al tuturor romanilor ortodocsi din Ardeal.

Unirea cu Biserica Romei a avut extraordinare urmari in afirmarea neamului romanesc din Transilvania. Portile vestitelor scolii ale apusului Europei s-au deschis si pentru tinerii romani, prin care cultura romaneasca se va inscrie in cea europeana, din scolile Blajului aceasta cultura se va raspandi in intreg Ardealul, numerosi salajeni impartasindu-se din ea.

Preotimea greco-catolica din Salaj a tinut stranse contacte cu Inochentie Micu, initiatorul luptelor nationale ale romanilor din Transilvania din secolul al XVIII-lea. Telul episcopului unit era acela de a obtine un nou statut politic si social pentru romanii transilvaneni. Timp de 16 ani (1728-1744) Inochentie Micu asalteaza plin de curaj guvernul, Dieta, Curtea de la Viena, cu cereri, memorii in care erau cuprinse drepturile intregului popor roman , peste deosebirile confesionale.Argumentele sale se bazau pe dreptul istoric : originea, vechimea si continuitatea romanilor in Dacia ; pe dreptul natural, majoritatea absoluta a romanilor. Se cerea stergerea inegalitatii sociale si nationale. Memoriul Supplex Libellus inaintat Mariei Tereza sintetiza toate revendicarile si conceptiile prezente in memoriile anterioare. Supus unor presiuni si amenintari din partea Curtii imperiale se vede nevoit sa ia calea exilului spre Roma, in speranta obtinerii ajutorului papei. Moare in 1768 departe de tara cu speranta neimplinita. Ultima predica a vrasnicului vladica, inainte de a pleca pentru totdeauna din sanul natiunii sale, in anul 1744 a avut loc la Simleu Silvaniei, in Biserica de lemn, in fata careia l-a asteptat un sobor de preoti si cateva sute de credinciosi veniti din toate partile Tarii Silvaniei . A doua parte a secolului al XVIII-lea a fost caracterizata de o exacerbare, de o intensificare a luptelor confesionale determinata printre altele de ofensiva ortodoxa prin numirea de catre Maria Tereza a episcopului Dionisie Novacovici (in 1761 clericul ortodox sarb a fost primul episcop ortodox din Transilvania, de dupa unirea Mitropoliei de Alba Iulia cu Biserica Romei ), de rascoala lui Sofronie si de masurile dure intreprinse de Buccow; actiuni in urma carora unii uniti au trecut la ortodoxie sau au refuzat sa-si marturiseasca apartenenta confesionala. Aceste lupte confesionale l-au determinat pe episcopul Grigore Maior sa vina personal in Tara Silvaniei pentru a calma spiritele si a-i indemna pe credinciosi sa imbratiseze religia greco-catolica.

Preotimea greco-catolica din partile nord-vestice ale Transilvaniei ,sustinuta de o nobilime romaneasca a sprijinit demersurile Scolii Ardelene , prin Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae din 1791. Primul Supplex a fost trimis in martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Ignatie Darabant, originar din Salaj, a sprijinit si demersurile politico-confesionale ale romanilor din Satu-Mare, Maramures, Chioar, Crasna si Solnocul de Mijloc de constituire a unei episcopii de Baia Mare, cu prelati alesi din randul natiunii proprii , care sa permita iesirea de sub jurisdictia episcopatului de Muncaci. Gheorghe Sincai, reprezentant al Scolii Ardelene a militat in vederea deschiderii de scoli confesionale in satele din Tara Silvaniei.

Salajul devine un adevarat centru al unitilor la articulatia veacurilor al XVIII-lea si al XIX-lea, cand episcopul Ioan Bob, ardent sustinator al Gimanziului minorit din Simleu, unde majoritatea elevilor erau romani, va infiinta Vicariatul Silvaniei in 1810, institutie ce va patrona intreaga viata cultural-confesionala si social-politica a romanilor salajeni, mai bine de un secol, pana la Unirea din 1918. Vicariatul Silvaniei a fost institutia cu rolul cel mai important in miscarea nationala a romanilor din partea nord-vestica a Transilvaniei. Vicariatul Silvaniei de la Simleu Silvaniei a fost o institutie ce a jucat un rol major in miscarea nationala de emancipare a romanilor din nord-vestul Transilvaniei intre revolutia de la 1848, miscarea memorandista si Marea Unire din 1918; pregatind toate categoriile sociale pentru ancorarea plenara in lupta politica de realizare a idealului unitatii nationale.

Vicariatul Silvaniei va intreprinde importante actiunii pentru lupta nationala a romanilor ardeleni in timpul cand scaunul vicarial a fost ocupat de Alexandru Sterca-Sulutiu, Demetriu Coroianu si Alimpiu Barboloviciu datorita carora Simleul a fost un centru cultural si politic al romanilor salajeni,intrucat aici isi aveau sediul vicariatul, scolile si societatile culturale romanesti.

Anul 1848 reprezinta momentul declansarii revolutiilor burghezo-democratice in intreaga Europa.

Nerecunoasterea romanilor din Transilvania a dus la o lupta acerba a acestora pentru emanciparea nationala, ei se vor pronunta puternic impotriva unirii cu Ungaria, luptand eroic pentru apararea drepturilor nationale. Tara Silvaniei aflata permanent in valtoarea framantarilor si evenimentelor social-politice si culturale, a fost leaganul in care s-au nascut doi dintre cei mai de seama tribuni ai revolutiei de la 1848 : Simion Barnutiu, nascut in Bocsa si Alexandru Papiu-Ilarian, , nascut in Bezded, precum si unul dintre capitani lui Avram Iancu, Iacob Deleu din Pericei. Desi infranta , revolutia a ridicat la lupta masele populare si a contribuit la consolidarea constiintei nationale a romanilor. Vicarul Alexandru Sterca Sulutiu a condus delegatia salajeana participanta la Adunarea Nationala de la Blaj din 3-15 mai 1848, fiind ales membru in deputatia care va prezenta cererea natiunii romane imparatului de la Viena. Sulutiu a evitat varsarile de sange in Salaj, in timpul revolutiei de la 1848, starnind admiratia celor ce l-au urmat in scaunul vicarial si a multor personalitati.

El s-a folosit cu abilitate de conjuctura postrevolutionara, fiind consemnat printre cei decorati de imparat, pentru merite aduse monarhiei in timpul razboiului civil.

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »